Home

Mi-aduc aminte când le ceream alor mei să mă mai lase un pic afară fără să folosesc interfonul, pentru că nu aveam așa ceva. Telefoane mobile, nici nu mai zic, din alea abia ce aveau doar oamenii mari. Strigam la “Mamaaaaa!” din fața scării, mai ceva ca-n reclame. Ieșeau vreo 3 mame pe geam, ce-i adevărat, dar nu deranjai pe nimeni pentru că și copiii lor procedau la fel. Făceam așa multă gălăgie că până la urmă se găsea sigur o bătrână care să arunce o căldare de apă pe noi, dar nici așa nu reușea să ne stingă focul din glasuri. Chiar aveam o cheie pusă pe un șnur (care de fapt, era un șiret) ce atârna și zdrăngănea la gât. Mă duceam la magazin când nici nu învățasem să adun, aveam doar bănuți și o listă de la mama, spuneam “Sărut mâna!” și vânzătoarea deja îmi pregătea produsele și măruntul pe care trebuia să mi-l dea rest. Orășelul Copiilor era orășelul meu, am crescut plimbându-mă cu trenulețul și jucându-mă de-a v-ați ascunselea prin labirintul ce împrejmuia roboțelul de fier din parc. Când ajungeam în fața blocului aveam mereu impresia că acela e singurul loc din lume unde sunt în siguranță și nimeni și nimic nu-mi poate face vreun rău. Au trecut mai mult de 15 ani de atunci, dar sentimentul a rămas același și nici nu cred că se va schimba vreodată.

De fiecare dată când sunt întrebată “De unde ești?”, răspunsul e mereu același: “născută și crescută în Berceni”; acolo unde soarele răsare de pe partea cealaltă, unde mi-am cunoscut prietenii de-o viață, unde mi-am julit genunchii și coatele sărind garduri și jucând “Gardiana 10”, unde m-am îndrăgostit prima oară de viață, de muzică și de el…

S-au mai schimbat lucrurile de-a lungul anilor, au apărut blocuri acolo unde erau case, au apărut case acolo unde nu era nimic, roboțelul s-a urcat în trenuleț și au plecat de tot din parcul nostru, asfaltul ăla găurit și plin de monede s-a transformat în locuri noi de parcare și oricum nu pare nimănui așa de rău, căci ne-am schimbat și noi la rândul nostru. Avem interfoane și cartele, tablete cu jocuri pe ele și prea puține bunici care nu mai au de ce să bată așa de des drumul până pe balcon, că oricum nu mai e nimeni în care să arunci cu apă, sunt toți pe PS și Xbox în casă.

…și da, n-aveam noi prea multe atunci, iar lumea bună zicea că stăm la periferie și că la noi în cartier sunt ghetouri mai ceva ca-n Bronx, dar nici treabă n-aveam și puteai să zici orice atât timp cât nu treceai pe acolo… singur. Haha, glumesc!

Pentru mine, Berceni este acasă, deci oriunde aș pleca și oricât de mult aș sta, tot în Berceni mă întorc, pentru că nicăieri nu-i ca acasă!

ASL PLS: F, 24, Berceni.
Alexandra L.

Anunțuri