Proiectul comunitar Activarea istoriei: Mănăstirea Văcărești
Grupul de inițiativă civică Activarea istoriei anunță lansarea oficială a proiectului comunitar Activarea istoriei: Mănăstirea Văcărești, organizat în cartierul Berceni din București, în perioada octombrie-noiembrie 2017. Proiectul își propune să revitalizeze viața culturală a locuitorilor din cartier, provocându-i astfel la cunoașterea propriului spațiu și a istoriei care a marcat transformările zonei până în prezent. Pornind de la istoria Mănăstirii Văcărești, activitățile vor oferi locuitorilor posibilitatea de a interacționa, de a schimba între ei povești, amintiri și emoții personale, experiențe trăite sau doar cunoscute, contribuind astfel la activarea conștiinței comunității din care fac parte.
Activitățile proiectului se vor desfășura în perioada 27-29 noiembrie 2017, sub titulatura Zilelor Mănăstirii Văcărești, care se vor concretiza cu:
– o conferință de presă cu tematica importanței activării istoriei orașului la care vor putea participa gratuit toți locuitorii cartierului Berceni
– o serie de întâlniri cu seniorii din comunitate, la care vor participa și specialiști care au cercetat istoria Mănăstirii Văcărești și care vor explica fenomenul în contextul dispariției sale dintr-o perspectivă teoretică și istorică
– o expunere dedicată tinerilor membri din comunitate: Mănăstirea Văcărești pe înțelesul copiilor și adolescenților.
Proiectul se derulează în diferite spații din cartierul Berceni, care au devenit repere ale mentalului colectiv local, prin memoria locurilor încă existente, transformate sau chiar dispărute între timp: Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, Școala Gimnazială Nr. 189.
O altă componentă a proiectului va fi ”Arhiva de istorii orale” care va aduce în atenția publicului bucureștean istoria cartierului reconstituită prin intermediul informațiilor personale, povestirilor inedite despre reperele cartierului, transmise de vârstnici și înregistrate de echipa proiectului. Acestea vor fi prezentate în cadrul întâlnirilor din evenimentul Zilele Mănăstirii Văcărești.
Participarea la toate activităţile și evenimentele proiectului va fi gratuită, pe bază unei înscrieri pe adresa: activareaistoriei@gmail.com.
Activarea istoriei: Mănăstirea Văcărești este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului de Microgranturi pentru proiecte comunitare 2017, program gestionat de către Primăria Municipiului București, prin ARCUB și, sprijinit de Fundația Comunitară București.
Contact:
Raluca Băloiu- Grupul de inițiativă civică Activarea istoriei
activareaistoriei@gmail.com
Parteneri:
Muzeul Național al Literaturii Române – Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”
Palatul Național al Copiilor
Programul evenimentului:
27 noiembrie, ora19.00, Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”
19.00-19.30: Conferință de presă Zilele Mănăstirii Văcărești – vorbesc în deschidere inițiatorii proiectului: Raluca Băloiu, istoric și critic de artă, și Loredana Iordache, dr. în filologie.
Alocuțiune deschidere: Prof univ dr. Ion Bogdan Lefter, istoric și critic literar
19.30-20.00: „Mănăstirea Văcărești – o dramă de-a lungul unui secol”, prezintă Doina Mândru, istoric de artă, martor al demolării și recuperării elementelor arhitecturale
20.00-21.20: „Memorialul Bucureştilor, Ultimele clipe ale Mănăstirii Văcăreşti”, preluare din arhiva TVR, realizator Lucia Hossu-Longin – proiecție și discuții pe baza filmului, prezintă Cătălin Manea, istoric, Muzeul Național Cotroceni
28 noiembrie, ora 18.00, Școala Gimnazială nr. 189, Berceni
Frescele de la mănăstirea Văcărești – focus pe fragmentele de frescă aflate în prezent la Palatul Brâncovenesc, Mogoșoaia, sesiune teoretică și atelier
Lectori: Mădălina Mirea, istoric de artă; Alina Cosma, profesor de arte vizuale.
29 noiembrie, ora 19.00, Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”
19.00-19.40: „Mărirea și decăderea Mănăstirii Văcărești”, prezintă Cristina Cojocaru, asistent de cercetare, Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” București; doctorand și asistent universitar, Universitatea Națională de Arte București
19.40-20.00: „Locul Mănăstirii Văcăreşti în arta post-brâncovenească”, prezintă Lect. Dr. Vlad Bedros, Universitatea Națională de Arte București; cercetător științific, Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”
20.00-21.30: „În apropierea Sfinților, frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani”, realizator Simona Ștefania Iordache, preluare din arhiva Trinitas – proiecție de film și discuții cu arhiva vie (biblioteca vie) a Mănăstirii Văcărești
21.30-22.00: Lansarea platformei online: arhiva de istorii orale a Mănăstirii Văcărești.
Arhiva de istorii orale
Era o după-amiază de decembrie a anului 1986… cu o zi sau două înainte de a-mi sărbători ziua de naștere (împlineam 25 de ani). Veneam pe jos dinspre centru, urcând dealul Văcăreștilor, spre cartierul Berceni unde locuiam și unde locuiesc și acum. Veneam de la serviciu; lucram la Întreprinderea de Avioane din Băneasa. Circulația era oprită între Piața Sudului și Abator, așa că multă lume străbătea acea porțiune pe jos.
Încă de la baza dealului, se vedeau două macarale imense în zona unde se aflau biserica și mănăstirea Văcărești. Nu știam multe despre acel loc, decât că acolo se afla penitenciarul cu același nume. (Îmi amintesc că, în trecut, ori de câte ori treceam pe acolo – copil fiind – aveam o ușoară strângere de inimă, gândindu-mă că acolo sus, în vârful dealului, se află o pușcărie unde sunt închiși oameni… Îmi amintesc că ceea ce se vedea de jos, de la șosea, era biserica. Dar nu îi dădeam o mare importanță pe atunci, fiind prea tânăr și prea îndoctrinat de ateismul vremii.)
În acea după-amiază de decembrie m-am oprit în fața ei și mă uitam la macaralele care o loveau cu sete – și cu toată forța lor – cu niște ghiulele mari, imense, de oțel, prinse cu lanțuri grele de brațul oblic al macaralelor. Biserica se cutremura și arunca nori de praf în jurul ei, din toate încheieturile, dar refuza să cadă. Am continuat un timp să privesc cum o loveau din nou, și din nou, din stânga și din dreapta, iar și iar… după care am plecat. Biserica era încă în picioare când am întors capul înapoi, pentru ultima oară, în drumul meu spre casă. De a doua zi nu aveam să o mai văd…* Nu îmi explic nici azi de ce nu am scos din geantă aparatul foto, să îi fac o ultimă poză…
Aveau să treacă mulți ani de atunci ca să înțeleg prin ce a trecut (și încă trece!) Bucureștiul nostru, țara, neamul și istoria noastră… Acum, după ce am scăpat de ”educația” ateistă prin care am trecut, (re)devenit creștin ortodox și învățând trecutul nostru și istoria, înțeleg mai bine toate acestea și mă cutremur…
De câte ori trec prin fața celei ce a fost Mănăstirea și Biserica Văcărești, mă închin – ca și cum încă s-ar afla acolo – și chiar cred că Biserica Văcărești chiar se află acolo, în ciuda urâciunii de mall care a apărut (pentru un timp) în locul Ei.
Aurel Duță, artist fotograf, 56 ani
*Exact la fel a fost și cu Biserica Sf. Vineri. Am trecut într-o dimineață prin fața ei (la vreo doi ani după episodul Văcărești), mergând – pe jos – de la Unirii spre Univesitate (circulația fiind – din nou! – întreruptă pentru construcții legate de ansamblul ”Casei Poporului”. Aveam la mine un aparat foto, dar nu l-am scos din geantă… nici eu nu știu de ce… Mi-am zis, lasă că îi fac o poză când mă întorc de la serviciu, după-amiază. Bisericii îi strălucea acoperișul într-un fel cum nu am mai văzut până atunci – și nici după – parcă îmi spunea: Fotografiază-mă! Când m-am întors de la serviciu, apropiindu-mă de același loc, aș fi dorit să fac fotografia pe care n-o făcusem de dimineață. Acum eram gata să îi fac poza, aveam aparatul pregătit și încărcat cu film color, dar… Biserica nu mai era. Dispăruse.
Am fost plutonier adjutant în Serviciul de Informații.
Pe vremea Mănăstirii Văcărești, tot ce înseamnă acum Cartierul Berceni era acoperit cu lanuri de porumb și culturi de sfeclă roșie.
Mergeam cu soția la slujbele din biserică. Erau impresionante frescele. De-a lungul timpului , împreună cu soția am vizitat toate mănăstirile din Moldova, Maramureș și din orice colțișor de țară …
Când au hotărât s-o dărâme, Ceaușescu avea planuri mari cu locul acela. Dorea să construiască Palatul Congreselor pe care să-l lege de Palatul Parlamentului printr-un funicular. Dar n-a mai făcut nimic. Nu l-au mai lăsat. L-au omorât. Nu trebuia. Nu sunt nostalgic, dar el nu era un om rău. Răi erau cei care-l înconjurau. El era milos. Dacă afla de vreun incendiu și de oameni care-și pierduseră casele, a doua zi primeau apartament, nu stăteau cu lunile prin școli, ca acum.
Neculai Bujdea, 90 ani, pensionar
Între noiembrie 1969 și august 1971, am lucrat ca angajat la Penitenciarul Văcărești, la organizarea muncii. Erau coridoare lungi și, din loc în loc, uși pentru deținuți. Celulele aveau paturi suprapuse de trei etaje, cu patru-cinci deținuți, chiar și zece. Condamnații la moarte erau în lanțuri și singuri în celule.
Singurele ateliere de lucru care existau erau cele de confecționat cutii de lemn.
Deținuții, în funcție de numărul de ani pe care îi aveau de executat, erau trimiși pe diferite șantiere din București : Militari, Drumul Taberei, Berceni, Policolor … Erau barăci cu câte 30-40 de deținuți. Cei care aveau pedepse mai mari și deținuții străini nu participau, lucrau în interior.
Ansamblul monastic era închis. N-am intrat în biserică. Nu se țineau slujbe. În spatele bisericii era spitalul de deținuți, bine întreținut, construit în stil brâncovenesc. Totul era înconjurat de garduri și ziduri.
După câțiva ani, lucram la Danubiana. În drum spre serviciu am văzut cum se dărâma Mănăstirea Văcărești. Am simțit că se făcea ceva nelegiuit. Biserica veche și cea reconstituită trebuiau păstrate. Făceau parte din istoria noastră, din cultura noastră…
Tiberiu Șerban, 74 ani, pensionar
M-am botezat la biserica Mănăstirii Văcărești. Tata lucra la Penitenciar.
Se țineau slujbe numai pentru salariați. Participau familiile acestora, dar și pușcăriașii… Cei din cartier mergeau la Biserica Cărămidari. Am mers la slujbe până s-a schimbat regimul. În 1940 s-a construit Biserica Mărțișor. S-au păstrat chiliile până au venit comuniștii. Mănăstirea era frumoasă… Trebuia lăsată biserica mică. Era un monument … Zidurile cu fresce se află pe la diferite mănăstiri, la Muzeul de Artă, la Brâncoveanu…
Bombardamentele, adăpost, buncăr. În 1950 s-a refăcut harta țării, după noile frontire. Am lucrat în domeniul geodeziei. Am fost martor al acelor vremuri…
În 1984 a început prigoana …
Închisoarea era văzută ca o modalitate de reeducare. Deținuții erau pregătiți să se reîntoarcă la viața socială. Erau ateliere de croitorie – pentru bărbați și femei – de încălțăminte, de ceramică. Lucrau sobe de teracotă. Tata era gardian acolo. Ne povestea că toate produsele lucrate acolo se vindeau.
Unii deținuți lucrau la grădină. De la Piața Piscului până pe Văcărești erau grădinari cu terenuri mari, pe care le munceau și cu deținuți. Terenul era în trepte, cu alei având diferite culturi de legume și zarzavaturi…
Casele se construiau cu deținuți. Erau mulți deținuți politici. Tata îi mai ajuta pe cei închiși ducându-le medicamente lăsate de familiile acestora.
d-na Cojocaru, 88 ani, pensionară
Mă numesc Petre Drăghici. Referitor la Mănăstirea Văcăreşti… eu stăteam chiar lângă biserica respectivă, pe Niţu Vasile, lângă Şcoala 190, şi, fiind la vremea respectivă puşcărie, nu aveam acces în incinta respectivă. La poarta ei erau gardieni, deci totul era cu pază.
La un moment dat, în anul 1971, după terminarea clasei I de liceu, am vrut să mă angajez o perioadă de timp undeva, astfel încât să pot câştig nişte bani personali şi m-am angajat la o firmă de construcţii care m-a repartizat chiar la Mănăstirea Văcăreşti. Ce se întâmplase? Se auzea că fata lui Enăchiţă Văcărescu câştigase procesul cu statul român pentru a-şi recăpăta mănăstirea care aparţinuse tatălui său şi prin urmare intrase într-un program de restaurare. Puşcăria se retrăsese, statutul de puşcărie se retrăsese şi acum trebuiau să înceapă lucrări de restaurare. Eu am ajuns la această Mănăstire Văcăreşti în 1972 în vară, după anul I şi erau mai mulţi lucrători din partea grupului de construcţii respectiv, care aveau ca scop restaurarea locaşului de cult şi a celulelor respective. Ce-mi amintesc din acea perioadă este că erau foarte mulţi studenţi la arhitectură care împreună cu profesorii se urcau pe scări, luau mulaje pe hârtie de calc de pe frontispiciul sau mai bine zis după centura artizanală a bisericii. Deci, biserica imediat la nivelul sub acoperiş avea o centură de piatră masivă, sculptată şi ei asta făceau, luau aceste mulaje.
În biserică am înţeles că pe vremea puşcăriei servea drept magazie de alimente. Nu am avut ocazia să intru în biserică pentru că probabil acolo erau materiale de construcţii şi acum înăuntru, materiale mai preţioase. Biserica respectivă era în mijlocul curţii, orientată cu altarul spre est iar în spatele altarului, între celule, de jur împrejurul mănăstirii erau chiliile. Chiar în spatele altarului unde erau chiliie respective era paraclisul care avea un altar în interior, unde probalil erau candele aprinse. În momentul când am fost eu, nu cred că mai erau candele pentru că deja erau comuniştii, statul era comunist. În celulele pe care le-am vizitat erau paturi de lemn, prinse de perete, iar mănăstirea era prevăzută cu o cramă. Aceasta se găsea în partea stângă a bisericii, deci cum ar fi fost sub paraclis, în partea stângă. În acestă zonă era o cramă placată de lemn, văruită.
Activitatea pe care eu am desfăşurat-o acolo a fost iniţial muncă de necalificat. Dădeam jos tencuiala, chiar din dreptul paraclisului, chiar pe etajul I. În toată zona aceea trebuia dată jos tencuiala iar apoi refăcută. Am cărat nisip, am cărat cărămizi, am încărcat maşini cu cărămizi. Nu am stat mai mult de 14 zile aici. Datorită prafului care se crea acolo, noaptea făceam, am făcut o reacţie alergică şi făceam febră 40-41. Dimineaţa mergeam iar la muncă, noaptea iar făceam febră, aşă că am trecut la altă muncă.
Scopul dărâmării bisericii era să facă un oraş modern, să facă Stadionul Olimpic al Bucureştiului, aşa s-a şi format delta din apropiere – trebuia să fie acolo un bazin de înot, de întreceri. Toată zona de la Vitan până la Olteniţei trebuia reamenajată şi transformată într-un stadion general.
Mănăstirea Văcăreşti a avut soarta acesta să fie dărâmată, pentru a fi acolo tribunele stadionului. Aşa se zicea la vremea respectivă. Acesta este soarta unei mănăstiri celebre, cum au avut şi altele, de a se întâlni cu dărâmăturile.
Petre Drăghici, 58 ani, inginer
Amintiri despre Mănăstirea Văcarești, da, am multe amintiri, mai ales în perioada copilariei, în perioada când aveam 12-13 ani – eram în clasa a 7-a -, amintiri care și acum îmi sunt vii, deoarece, împreună cu prietenii mei, încă 3 colegi de clasă, dar în același timp și prieteni de copilarie, de joacă, am hotărât să descoperim, în limita posibilităților noastre, locuri de care auzisem de la prietenii mai mari și apoi de la părinți.
Acolo a fost închisoare, Închisoarea Vacarești. Voiam să știm mai multe, voiam să vedem cum arată, voiam să vedem dacă ne este permis și dacă putem să păcălim vigilența celor de acolo. Într-o oarecare măsură am reușit, mai greu era cu câinii care ne alergau de fiecare dată, până am învățat cum să ne ferim de ei, am învățat să nu mai stăm în bătaia vântului, să nu ne mai poată ademeni. Era atât de mare curtea încât le era greu să ne simtă dacă nu ne puteau ademeni. Dar am reușit să ne împrietenim cu un paznic care tot ne vedea pe acolo zi de zi. Ne vedea pe acolo din cauză că în apropierea mănăstirii, pe un deal apropriat, ridicasem o colibă, o colibă pe care am denumit-o noi ,,punct de observare’’ să putem noi să analizăm, să facem desene, să putem sa ne facem planuri pe unde să intram, pe unde să ne urcăm, de unde să putem vedea mai bine toate locurile din mănăstire.
Au fost clipe în care ne-am și speriat, au fost clipe în care ne-am și distrat. Ne-am speriat fiindcă unul dintre paznici ne tot aștepta să apărem. Într-una din dăți am apărut și el era acolo. Acela a fost momentul în care ne-am împrietenit și i-am spus ceea ce vrem noi, ceea ce ne împingea să venim acolo. Eram curioși, nimic altceva, eram curioși să aflăm mai multe și să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Era locul minunat, din punctul nostru de vedere, unde să ne jucăm, acel joc, într-o închisoare.
În timp am reușit să intrăm pe poarta mare, pe intrarea principală, care era străjuită de niște bucăți mari de metal, tablă ruginită. Ne strecuram printre ele și intram într-o curte imensă, din nefericire abandonată, părăsită, deteriorată. Era o curte imensă în fața căreia se desfășurau niște arcade superbe care erau interfața clădirii din spate; în stânga, la fel, se vedeau arcadele înșiruite, în formă parcă de litera ,,L’’ sau în formă de scară spre stânga.
Era imensă clădirea și toată era într-un verde închis, un verde vechi, cu nuanțe de maro, un galben ruginiu, printre care se mai observau ici-colo câteva picturi, picturi care erau greu de deslușit, era greu să îți dai seama ce reprezentau. Dar nouă ne plăcea, nouă ne plăcea fiindcă era un loc plin de mister, un loc mare, care părea rupt din altă lume. Chiar dacă era o ruină, de multe ori l-am considerat locul secret al nostru de joacă; eram copii. Din nefericire a fost locul de suferință al multor oameni. Fiind copii, nu înțelegeam lucrurile astea și nu le cunoșteam. Peste ani am înțeles câtă suferință și câtă durere a fost acolo.
Țin minte, după o perioadă de absență, am revenit. Am revenit împreună cu colegii și prietenii mei și toate acele culori vechi dispăruseră. Nu știu cărui fapt s-a datorat această transformare, dar parcă cineva peste noapte ștersese acele culori frumoase pentru noi. Acum era o clădire jupuită, zgâriată, fără culoare, parcă fusese dezbrăcată de suflet. Am avut un sentiment neplăcut, am fost triști fiindcă din punctul nostru de vedere erau anumite repere în locul nostru de joacă, iar cineva peste noapte ni le-a luat. Am fost foarte necăjiți.
Apoi a venit ziua în care prietenii noștri mai mari – era într-o vara parcă, în timpul vacanței – ne-au anunțat că se filmează și cu toții am fost curioși să vedem ce se întâmplă. La colibă ne era imposibil să ajungem. Totul era împrejmuit, accesul nu era permis, dar am așteptat pe scările unde acum este vestita alee ,,Aleea Castanilor” . Erau treptele care ne permiteau să intrăm în curtea cea mare și am stat pe acele trepte ore întregi, împreună cu soldații care așteptau și ei sa intre în filmare. Am depănat multe amintiri cu ei, le-am spus că este și locul nostru de joacă, i-am rugat dacă pot să ne aducă o amintire de acolo dacă mai rămâne ceva din acea mănăstire, dacă mai pot să ne spună cum arată. Unii intrau, nu ne mai găseam.
Unul dintre soldați, țin minte, a venit la noi și ne-a adus câteva capse ca amintire. Cred că a râs de noi. L-am întrebat atunci cum arată înăuntru, ne-a descris că este totul numai fum și praf. Ne gândeam la coliba noastră, dacă mai există. Din nefericire n-am mai gasit-o când am revenit în câteva zile. Nu știu cărui fapt, dar cred că încurca. Era strategic poziționată, era chiar un punct de observare. Era un punct în care puteai să vezi multe colțuri ale locului de joacă.
Apoi timpul a trecut, am plecat la liceu și într-una din zile am aflat că acel loc s-a dărâmat. A fost un moment în care mi-au trecut prin minte clipele în care, împreună cu prietenii mei, eram acolo, ne jucam, descopeream, vorbeam. Am fost trist dar, ce puteam face?
Sorin Constantin, 46 de ani, profesor
Sunt născut în 1968. Locul unde s-a aflat Mânăstirea Văcărești este zona în care am copilărit. Văcăreștiul, ca și lungime, nu are acum nici jumătate din cât era atunci. Calea Văcărești începea de la Piața Unirii. Zona era foarte întortocheată.
Oamenii erau muncitori, trăiau de pe urma pământului. Unchiul și mătușa mea au trăit foarte bine. Au locuit pe strada Povestei, la jumătatea distanței dintre Podul Abator și Costache Stamate.
Copil fiind, mă plimbam mereu pe acolo cu bicicleta. Majoritatea colegilor și prietenilor mei locuiau pe lângă închisoare. Gardienii ne lăsau să ne jucăm în curte, pentru că știau că nu facem nimic rău. Era acolo și o întreprindere foarte bine păzită. Vedeam foarte mulți muncitori. Totul era atipic față de ce vedeam la TV. Gardul închisorii era ca de cetate, așa de frumos și de solid.
Ai mei erau profund credincioși, dar îmi aduc aminte că nu se țineau slujbe acolo, încă dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.
În curtea mânăstirii am intrat de multe ori, dar în mânăstire nu au dat voie decât cu o zi înainte de demolare.
Pictura era foarte îngrijită. Era păstrată foarte bine. Îmi aduc aminte de faptul că acea cutie în care se afla Constantin Mavrocordat nu avea capacul. Altarul și picturile recuperate se află la Mânăstirea Mogoșoaia, iar o mică parte la Cotroceni.
Îmi mai amintesc că s-au chinuit să dărâme turla o săptămână. Cineva chiar a murit în timp ce lucra la demolarea acesteia.
Ce îmi aduc aminte este faptul că de câte ori Sergiu Nicolaescu făcea câte un film, mai dărâma câte un pic din tot ce a însemnat Mânăstirea Văcărești. De altfel, toate filmele istorice acolo au fost filmate.
Biserica era mare, extraordinar de mare, mai mare decât Patriarhia actuală. Era grandioasă! De altfel, cea mai mare din S-E Europei. Păcat!
Daniel Dumitru Anghelescu, 49 de ani, mecanic auto
Era prin anii ’60…. În curtea Închisorii Văcărești erau două biserici, una mai mare, care fusese mănăstirea și una mai mică. Ambele erau transformate în magazii de alimente. Duba îi aducea pe deținuți de la toate circile de miliție. Într-o cameră intrau și se spălau pe mâini și pe față… cu clor, dintr-o găleată, pentru dezinfecție. Așa era atunci…
Avea camere și la parter și la etaj. Ușile erau groase, din stejar. Afară aveau drucăre de fier forjat. Celulele aveau unele șase, altele nouă paturi. Erau mici… erau fostele chilii ale călugărilor.
Curtea interioară era muzeu. Era de-o curățenie fantastică, era plină de pansele. Deținuții se ocupau de îngrijirea ei și de păstrarea curățeniei. De jur împrejurul închisorii era gard de zid și sârmă ghimpată și turele pentru pază. Cum coborai pe Văcărești, pe partea stângă erau birourile, se văd și acum scările pe care urcau cei care veneau la vorbitor.
Zona Văcăreștilor era plină de grădini întinse. Unii deținuți lucrau aici, alții, cei cu pedepse mai ușoare, mergeau la o crescătorie de porci în Popești Leordeni.
Erau deținuți care lucrau și pe șantiere: construcții de drumuri, blocuri de locuințe. Aceștia beneficiau de reducerea pedepsei cu două zile pentru fiecare zi lucrată. Lucrau amestecați cu militarii, dar cu pază. Aveau hrană bună, aveau controale medicale ….., era mai bine decât astăzi.
Pe vremea aceea nu se mai țineau slujbe în biserica închisorii. Era pe vremea lui Ceaușescu. Distrugerea mănăstirii a început pe timpul filmărilor lui Segiu Nicolaescu la filmul Noi, cei din linia întâi. Aveau nevoie de ziduri dărâmate, de ruine ca ca să arate că s-a tras cu mitraliera. Fiul meu era mic atunci și se ducea să adune cartușe oarbe dintre ruine.
Au fost ultimele zile ale Mănăstirii Văcărești…
Gheorghe Chiriac, 79 ani, pensionar
Locuiam în Ferentari. Când m-am căsătorit, în ’48, m-am mutat aici, în Berceni. Mă duceam la serviciu pe Văcărești, cu troleibuzul 94. Și pe partea stângă, acolo unde sunt și acum câteva clădiri cu țiglă, erau, probabil, dormitoarele celor de la Închisoarea Văcărești. În partea în care erau scările, dar nu știu dacă or mai fi, fiindcă nu am mai fost pe acolo de mult timp, erau birourile și coborau de acolo, îi aduceau pe deținuți cu lanțuri la picioare și traversau vizavi. Iar acolo probabil erau judecați, bănuiesc.
Acolo a fost cândva o mănăstire mare, dar nu mai țin minte din ce motiv s-a dărâmat, de la bombardament sau de la cutremur. Au mai rămas doar pereții, zidurile și picturi de sfinți. Erau chiar acolo unde este acum mall-ul. Acolo era Mănăstirea Văcărești. De la pereții mari ai mall-ului până acolo unde era abatorul, se întindea grădina mănăstirii. Eu nu am apucat să o vizitez, din păcate, nu aveau voie decât cei care aveau pe cineva aflat în detenție.
Mergeam la serviciu când au dărâmat-o. Au băgat buldozerele, au pus-o la pământ…
Filofteia Badea, 85 ani, pensionară
Am intrat printr-o cunoștință care lucra acolo – era restaurator- pentru că nu se vizita mănăstirea. Am văzut câteva picturi foarte bine conservate: o parte dintre deținuți le-au protejat cu lipeală de pământ împotriva acelora dintre ei care le distrugeau. Coloanele, capitelurile bisericii erau foarte frumoase. Am văzut chiliile transformate în camere pentru deținuți.
Vizita mea a avut loc după ce se desființase penitenciarul, însă nu îmi amintesc exact anul. E mult de atunci. Așezământul, cum era el inițial, nu s-a păstrat. Unde funcționau birourile penitenciarului fusese stăreția. Știind că a fost întâi mănăstire și că apoi a fost transformată în închisoare pentru mine era ceva extraordinar, la fel, faptul că unii deținuți au avut atâta conștiință încât să păstreze frescele.
Tot treceam pe acolo: se vedeau turlele bisericii. Era capătul de linie al autobuzului 31 și mă închinam, știind că a fost mănăstire, chiar dacă atunci era închisoare. Lumea le știa drept ,,Așezămintele Văcăreștilor’’. Bunicul și tata ne spuneau mereu: ,, Închinați-vă și rugați-vă și pentru cei care sunt acolo, să se îndrepte.
Pentru mine, când a fost dărâmată, a fost groaznic. Era foarte, foarte, frumoasă. Chiar dacă a fost închisoare, arăta extraordinar. Părinții noștri ne-au învățat să cinstim așezămintele religioase. Cum să faci așa ceva? Doamne ferește!
Elena Purnavel, 70 de ani, pensionară
Era, dacă nu mă înșel, o sărbătoare de iarnă. Aveam liber de la fabrică și i-am zis lu’ fi-miu să mergem și noi să vedem ce se întâmplă. Robert avea 10-11 ani. Ne-am dus și noi acolo și-am văzut ce-au dărâmat. Dărâmaseră partea din față a bisericii și erau în interior picturi- erau foarte frumoase, erau perfecte. Pe-atunci nu eram cu credința, mai mult din curiozitate ne-am dus.
Dincolo de biserică era o clădire și am intrat într-o încăpere, era plină cu picturi cu sfinți. Era foarte frumoasă. Ne-am uitat pe-acolo că nu era nimeni, nu era pază, putea să intre oricine. Numai când au dărâmat biserica am auzit și eu că au băgat pușcăriași și aveau o bilă metalică legată de o macara și loveau cu bila aia în biserică. Atunci n-au avut voie oamenii să ajungă acolo că era pericol de accident. Dar în rest nu era paza, nu era nimeni. În partea dinspre Văcărești erau niște clădiri, dar alea nu erau dărâmate, le foloseau ca birouri, ca depozite pentru unelte.
Am luat o bucată de frescă și am dus-o acasă. În noaptea aia Robert a visat urât; nu a dormit toată noaptea, era foarte speriat. A doua zi dimineața – era luni – am dus-o înapoi.
Când treceam eu pe-acolo cu mașina ei dărâmau biserica. Era unul cu un aparat de fotografiat, pe partea asta, pe Văcărești, pe unde circulă tramvaiul. Ca să dărâme biserica le-a luat destul de mult, aproximativ o săptămână-două, nu-mi amintesc exact. Era o construcție solidă. Dar înainte să demoleze tot ansamblul cu mănăstirea a fost un incendiu acolo, au ars câteva clădiri și pe urmă au dărâmat biserica.
S-a dus fi-miu când a terminat facultatea până la Mitropolie. Era un tablou mare acolo cu dărâmarea Mănăstirii Văcărești și când s-a uitat m-a văzut pe mine, pe el- era în clasa a patra-a cincea- și pe nea Georgescu, un coleg de serviciu de-al meu – era mai în vârstă decât mine. A scris cineva o carte despre Mănăstirea Văcărești și pe copertă era fotografia cu mine și cu Robert. Ne-a fotografiat cineva când eram acolo. A cumpărat noră-mea cartea și i-a dăruit-o lu’ fi-miu.
Virgil Dumitrașcu, 66 ani, pensionar
Berceni - cultura, istorie 