Home

O nouă istorie din Berceni! Mulţumim doamnei Dincă pentru povestea împărtăşită!

Mahalaua Mandravela era de la intersecția de astăzi de la Piața Sudului și până aici în Mărțișor. Lumea spune că Mandravela era la o încrucișare de drumuri, între Spital și Pușcărie; nu tocmai bine, aproape de spitalul de nebuni. Dar în spital a funcționat și maternitate, eu sunt născută în acea maternitate, noi asta uitam, ca a fost un spital normal. Sora mea este născută aici în casă și apoi s-a dus mama cu ea la spital. Așa era atunci… Mama povestea că aici era zonă de case până în parc, cu străduțe, parcul nu exista în 1950 (locul de azi al Orășelului Copiilor). Toți oamenii care locuiau aici, la Mărțișor, mergeau la întreprinderile și fabricile din zonă, la Abator sau în zona Timpuri Noi, după podul numit La Lemetru. Mergeau pe jos spre serviciu, se știau între ei și altfel relaționau. Tatăl meu a lucrat la Dâmbovița, iar mama la Industria Bumbacului, iar acolo la Lemetru erau cârciumi. Aveam obiceiul să merg cu mama la ea la serviciu în ziua de salariu. Erau magazine, era cofetărie. Nouă ne plăcea, mâncam prăjitură, ne lua fursecuri pentru acasă. Nu erau oameni bogați, dar nici săraci, a fost un cartier boem. Oamenii făceau petreceri în curți… Mama povestește că se strângeau în curtea cârciumii domnului Mihalache, nu în cârciumă, în curte, fiecare aducea câte ceva, dacă puneau bani, chemau lăutarul și le cânta, era altă atmosferă. Așa era tradiția locului, de a-ți petrece timpul cu cei cu care-ți petreceai viața…

Comunitatea din Mărţişor, 1937

Comunitatea din Mărţişor, 1937

Era Nelu Mandravela, lăutar vestit al acelor vremuri, care cânta la petrecerile de aici. Bănuiesc că stătea în cartier. Dar aici, pe Mărțișor, exista și un salon de nunți, la doamna Marinescu, acolo au făcut părinții mei nunta. Au fost cununați de părintele Mihai Tatarâm, ctitorul bisericii. Când erau părinții noști tineri, era restaurantul de aici din cartier, de la Șosea, oficial se chema Restaurantul Oltenița, dar neoficial, Geamuri multe. Cei mai mulți tineri de vârsta lor mergeau o dată pe lună, cu familia la restaurant. Acolo aveau formație, muzică live și cântau și dansau doamnele și domnii îmbrăcați elegant.

Majoritatea celor de aici venea din județul Giurgiu, au fost rare situațiile în care erau veniți mai de departe, din Ardeal sau mai erau din zonele apropiate de București. Bunicul a cumpărat locul de casă în 1930 și a venit cu toată familia, avea 4 copii deja născuți, iar mama s-a născut aici, în 1937.

Nuntă în Mărțișor, 1936

Nuntă în Mărțișor, 1936

El era funcționar la Societatea de Transport București, dar avea nevoie de un loc în care să stea peste noapte, căci bunica era agricultoare și veneau cu legume din comuna Câmpurelu (județul Giurgiu). Dar lucra și bunicul, însă, pe atunci, femeile erau cu casa. Bunicii vindeau legumele la Piața Piscului care era pe locul stației de metrou Constantin Brâncoveanu și au luat această hotărâre de a-și lua aici loc de casa pentru a-și simplifica alergătura asta zilnică. Locul era foarte bun, având în vedere că era aproape de piață. Nouă ne-au povestit vecinile de-o seamă cu mama, care au copilărit aici, că bunica, când veneau cu legume, mergea cu căruța trasă de cai prin cartier și striga: hai la roșii!, hai la ardei!, hai la vinete! Și plăcerea cea mai mare a copiilor de vârsta mamei de pe stradă era să se urce în căruță la Steliana (așa o chema pe bunica) să meargă să strige pe străzi…

Bunicul a murit, cum se spune, de inimă rea, că i-a murit fiul… În 1943 la un an de zile după unchiul. Așa erau obiceiurile pe atunci: mama era de 5-6 ani, dar își aduce aminte că bunicul a chemat lăutarii să cânte, de durere…Unchiul era bolnav la pat și lăutarii au cântat: La casa cu sălcioară/Zace un voinic de boală/De boală și de lingoare/Dumnezeu Sfântul să-l scoale… Mama-și amintește, copil fiind, ce au cântat lăutarii. O tragedie… nu putem să-i condamnăm… că bunicul era un om cu scaun la cap. După unchiul s-a prăpădit bunicul și după doi ani bunica, iar mama, cea mai mică dintre copii, a rămas orfană când avea cea mai multă nevoie de ei. A fost crescută de o mătușă într-o comună de lângă București și a revenit în 1953 adusă de fratele mai mare. Tot mama povestește că aici erau case și câmp, iar mai departe, pe Olteniței, erau prăvălii, cârciumă, iar pe măsură ce a trecut timpul s-a mai dezvoltat zona. Și dincolo de Piața Sudului erau străduțe cu case și pe Șoseaua Olteniței și pe Șoseaua Berceni până în Apărătorii Patriei; Spitalul nr. 9 era înconjurat de străduțe cu case, nu dense. Fratele mamei a avut casă acolo. Au mai rămas câteva străzi care au scăpat de demolare. Tot demolate au fost și casele din zona de azi a Orășelului Copiilor, iar mai sus s-a construit Sala Polivalentă. Tot mama povestește că după ce s-a întors și-a dat seama că atmosfera din cartier se păstrase: oamenii se întâlneau duminica și vorbeau și petrecereau, fiecare aducea câte ceva; sau toamna, când se făcea vinul. Iar când chemau lăutarii era cântat acest folclor orășenesc, nu se cântau manele, erau cântece de dragoste, cântece de inimă rea, cum cânta și Dona Siminică. Ascultau, jucau și beau un pahar de vin. Copiii de pe stradă erau iubiți de toată lumea. Era acest spirit care s-a păstrat până la revoluție… Acum nu mai este așa, nu ne mai interesează, intrăm în casă… Aveam pe stradă și o familie de evrei și de ruși-lipoveni, făceam așa niște petreceri frumoase cu ei, nu exista discriminare! Când mergeai la cineva, tratația era cu dulceață și apă, îmi aduc aminte mai ales de dulceața de trandafir pe care o făcea o prietenă a mamei de pe stradă… Domnul Ionel Tănase, veteran de război, povestea de pe front, toată lumea stătea și-l asculta la poartă, de la cel mic la cel mai mare. Strada era plină de flori, era o încântare de primăvara până toamna, toată lumea avea spațiu verde la poartă. Asta era mahalaua, adică un mic cartier viu, cu oameni care trăiau împreună, nu confuzia care se face astăzi cu mahalagismul..

1

De la Lemetru  treceai spre Calea Văcărești, dincolo de biserica Cărămidari. Și pe acolo erau case, iar în apropiere, era depoul de tramvai. Case au fost și pe partea de Văcărești cu Sun Plaza, case cu grădini. Au fost grădinari și bulgari care locuiau acolo. În apropiere era și un centru de butelii, căci asta aveam pe atunci, când m-am născut eu. A fost o zonă demolată odată cu Mânăstirea Văcărești. Mănăstirea era pe un loc înalt, urcai să ajungi acolo, deși nu era un loc atractiv pentru copii, căci prima dată vedeai incinta închisorii și zidurile cu zăbrele…

Tata avea și o grădină, pe panta asta care cobora până în Cocioc. Îmi aduc aminte, pe la 4-5 ani mergeam cu dânsul să-l „ajut” să pună ceapă și usturoi. Pe lângă tata mai aveau grădină și alți vecini de pe stradă, era o plăcere să te duci acolo. Vara erau șopârle, serpișori și concert de broaște. Nu mai vorbim de păsări… Era zona mlăștinoasă, căci sunt niște izvoare. Pe Cocioc ne dădeam cu sania iarna, acolo mergeam la derdeluș cu toți copiii de pe stradă sau făceam patinoar. Era o adevărată plăcere să mergi în cartier cu Moș Ajunul, cu Steaua, cu Plugușorul. Pe partea cealaltă, unde s-au făcut escavațiile în timpul demolărilor, s-a format acum Delta Văcărești.

Florentina Dincă, 47 ani

Anunțuri