Povestea mea… povestea cartierului meu

Mulţumim doamnei Gabriela Isac pentru toată deschiderea şi amabilitatea cu care ne-a oferit informaţii preţioase despre evoluţia cartierului Berceni şi pentru această frumoasă poveste pe care a scris-o pentru noi toţi.

Când ies de la metrou la staţia Apărătorii Patriei, mă gândesc adesea că în urmă cu mulţi ani, în zona asta erau doar case sărăcăcioase şi câmpuri de porumb. Dacă mă hotărăsc să ies la Piaţa Sudului, ca sa trec pe la mama înainte de a ajunge acasă, lucrările din zona îmi amintesc de începuturile mele în cartier, în urmă cu vreo 49 de ani…

Când am sosit prima dată în Cartierul Berceni şi am intrat în blocul în care mama, acum în vârstă de 81 de ani, locuieşte şi azi, aveam puţin peste 6 ani şi totul mi se parea rece, străin, chiar un pic… ostil. M-am născut în Hunedoara şi, în timpul mutării părinţilor mei în Bucureşti, pe strada Străduinţei în Berceni, am stat câteva luni la bunicii din partea mamei în Slobozia, Ialomiţa.

Aici, în Bucureşti şi mai ales în Cartierul Berceni aflat la marginea sudică a oraşului, nu-mi plăcea că trebuia să mergem cu autobuzul în oraş, pentru că centrul era departe. Veneam adesea de la joacă alergând şi plângând pentru că ceilalti copii nu înţelegeau accentul meu ardelenesc şi râdeau de mine. Grădiniţa era departe şi trebuia să aştept în fiecare zi maşina care venea să mă ia. Eu eram prima pentru că locuiam cel mai departe.

Blocurile erau plasate la o distanţă suficientă încât să fie destulă verdeaţă între ele. Erau mulţi copii de vârsta mea, părinţii noştri fiind colegi la aceeaşi intreprindere. Şcoala s-a inaugurat odată cu intrarea mea în clasa întâi. Fac parte din generaţia “cu cheia de gât”, părinţii fiind la serviciu, iar eu trebuind să plec la şcoală, să mă întorc, să-mi încălzesc mâncarea, să-mi fac lecţiile şi să ies la joacă înainte de venirea lor.

Printre blocurile „vechi”, din anii 1960, cele mai multe cu 4 etaje, în timp ce eram în şcoală începeau să apară altele noi, cele mai multe cu 8, 9 şi 10 etaje. Am avut însă norocul să se oprească „îndesirea” blocurilor înainte de a transforma prea mult cartierul. Încă sunt destule spaţii verzi. Este adevarat că în ultimii ani deţinătorii de autoturisme au mai „furat” din ele pentru parcări, dar încă au mai rămas şi pentru copii sau bătrâni.

Când am mers la liceu, primii doi ani în Pantelimon, am avut ocazia să compar cele două cartiere şi am hotărât în mintea mea că al meu este mai frumos, mai verde, mai „civilizat“. Transportul a fost o problemă destul de importanta pentru locuitorii cartierului până ce s-a inaugurat magistrala 2 a metroului „Pipera – Berceni“. Acum legătura cu centrul oraşului este mult mai simplă. Imi amintesc de autobuzele cu acea mască sub care se „ascundea” motorul, care ocupa jumatate din partea din faţă a maşinii. Apoi au apărut troleibuzele şi autobuzele cu „burduf”. Am folosit tramvaiul (clasa I şi a II-a, ca la tren) doar de la Unirii către Pantelimon.

Am simţit mereu că s-a facut o diferenţă între frecvenţa maşinilor şi troleibuzelor pe Bd. Obregia (fost Metalurgiei) şi Emil Racoviţă, eu folosind artera mai puţin circulată. M-am împăcat cu ideea că motivul este aglomeraţia şi că eu stau în partea mai „aerisită” a cartierului. Singura constantă în zonă au rămas sirenele ambulanţelor care vin la Spitalul de Urgenţa Bagdasar – Arseni (care şi-a schimbat numele de vreo 2-3 ori în aceşti ani).

Când au apărut Complexul Berceni şi piaţa, mult timp înainte de Cinema Cultural, nu mai aveam nevoie să facem cumpărăturile la Piaţa Unirii sau la Piaţa Piscului (aşa se numea Piaţa Sudului). Termenul de „complex” cu referire la magazinele de toate felurile (alimente, îmbrăcămite, încălţăminte, librărie…) a rămas în vocabularul de cartier până astăzi.

Şcoala, liceul, facultatea aveau biblioteci foarte bine dotate. Vizitam frecvent biblioteca de cartier, aflată în spaţiul destinat unui apartament, la parterul unui bloc, însă bine deservită de doamne binevoitoare. Mergeam cu prietenii la plimbare, cu patinele, cu rotile sau bicicletele pe străzile cartierului fără teama de a fi loviţi de maşini, care erau destul de rare sau nu mergeau cu viteză prea mare, mai ales pe aleile dintre blocuri.

După terminarea facultăţii şi căsătorie în 1984 am locuit patru ani în Slobozia şi 10 ani la Piatra Neamţ. Am revenit în Bucureşti în 1977. Între timp fusesem adesea la părinţi, în vizită, aşa că schimbările nu mi s-au părut deosebite. Am ales să locuim tot în acest cartier, chiar dacă la început cu chirie, şi fetele mele au mers la aceeaşi şcoală ca şi mine.

Ca în toate celelate cartiere, au început să apară întâi „buticuri” la toate colţurile, apoi supermarket-uri, multe maşini, săli de internet, apoi jocuri mecanice, apoi jocuri de noroc şi, spre mirarea mea, o mulţime de sedii de bănci şi farmacii. Ce nu îmi place acum în cartier sunt spaţiile comerciale goale de ani de zile sau a căror destinaţie se schimbă foarte des, oamenii care dorm pe băncile din preajma parcurilor sau staţiilor de autobuz, pisicile şi câinii abandonaţi pe străzi şi gunoiul neridicat la timp din preajma locurilor special amenajate între blocuri.

Sper ca în curând să se rezolve aceste aspecte, ca oamenii care vin în cartier să se bucure de verdeaţă, de parcuri, de glasurile copiilor, de culorile fructelor şi legumelor pe tarabele din pieţe, de liniştea unei seri sau de frumuseţea unei dimineţi în acest cartier frumos numit Berceni.